Părintele Cleopa (10 aprilie 1912 – 2 decembrie 1998)
Părintele Cleopa s-a născut pe 10 aprilie 1912, în comuna Suliţa, judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani – Alexandru şi Ana Ilie, cu zece copii. Maica Domnului i-a salvat viaţa la două luni după naştere. De aceea, pruncul Constantin a căpătat o mare evlavie faţă de Preasfânta. În „biserica“ de acasă a învăţat să se roage împreună cu toată familia, iar la unsprezece ani ştia Acatistul Bunei Vestiri pe de rost. „Eram la desfăcat păpuşoi în ţarină şi aveam cartea de rugăciuni ascunsă sub pănuşi. Până când venea tata cu căruţa cu păpuşoi, mai învăţam un icos, un condac“, spunea părintele.
Odată, pe când erau toţi fraţii acasă, mama lor se îngrijea să-i însoare şi le aducea fete tinere la clacă, la depănuşat porumb şi la alte treburi, doar-doar se va însura vreunul dintre ei. Aceştia însă, îndeosebi Constantin (părintele Cleopa de mai târziu), foloseau prilejul pentru a le povesti fetelor din „Vieţile Sfinţilor“ şi din alte cărţi bisericeşti. Una dintre ele s-a călugărit.
Altădată, tinerii din sat au organizat joc cu lăutari în casa familiei Ilie, după obiceiul din bătrâni. Şi pe când s-au adunat ei la joc, unul dintre feciorii casei, Gheorghe, a văzut că icoana Maicii Domnului de pe perete plângea şi astfel toţi au înţeles că este păcat. Şi aşa Vasile, Gheorghe şi Constantin, ieşind din casă, s-au ascuns. Gheorghe şi-a crestat, cu cuţitul, ghetele din picioare, spunându-i mamei, care insista ca ei să se întoarcă la petrecere, „cum să vin la joc, mamă, dacă mi s-au stricat ghetele?“. În acea seară, părinţii au înţeles că feciorii lor au ales să-I slujească numai lui Hristos.
Trei ani de zile a făcut ucenicie la schimonahul Paisie Olaru, pustnic în Schitul Cozancea, pentru ca, mai apoi, la vârsta de 14 ani Constantin Ilie să bată la poarta Schitului Sihăstria. La 12 decembrie 1929, de praznicul Sfântului Spiridon, mărturisitorul Sfintei Treimi, intra ca frate într-o comunitate căreia îi va sluji până la trecerea la cele veşnice.
Părintele Cleopa a intrat cu răbdare în mănăstire. A bătut trei zile cu băţul în butucii de la poarta Sihăstriei, alături de fratele Vasile, cu care plecase de acasă, zicând neîncetat rugăciunea „Doamne Iisuse“, nemâncând nimic în tot acest timp.
În perioada tinereţii, în care a fost ciobanul mănăstirii, „împreună cu fraţii mei, am avut mari bucurii duhovniceşti. Stâna, oile, trăirea în linişte şi singurătate pe munte, în mijlocul naturii, mi-au fost şcoală de călugărie şi teologie“. Atât de mult citea, încât uita şi să mănânce, hrănindu-se doar cu cele duhovniceşti. La început erau puţine chilii, încât mai mulţi călugări dormeau într-o încăpere, pe jos, pe rogojini. Când suna clopotul noaptea pentru Utrenie, fratele Constantin sărea din somn şi, fără să-şi mai ia opincile în picioare, fugea desculţ prin zăpadă către biserică. A fost şi paraclisier la mănăstire, a pictat şi icoane, dar spunea el, că „uneori venea egumenul la chilia mea, se uita cum pictez şi îi plăcea. Dar eu începusem să mă ispitesc de bani, că singur îmi cumpăram vopselele şi cele de nevoie pentru pictarea sfintelor icoane“. În 1937 a fost călugărit.
Părintele Cleopa la stână
A vieţuit timp de 10 ani cu ascultarea de a îngriji de oile chinoviei, până când înţeleptul egumen Ioanichie Moroi îl lăsă locţiitor al schitului. În 1944, ajunge egumen al schitului, care în vremea sa va deveni mănăstirea cu obşte numeroasă, cu refacerea întregului aşezământ şi pelerinaje ale credincioşilor care atrăgeau atenţia autorităţilor comuniste nou instalate. Fiind urmărit de Securitate, se retrage în 1948 pentru şase luni în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria. Acolo a slujit împreună cu Dumnezeu, iar păsările cerului au fost îngerii care i-au dat răspunsurile la strană.
Faima sa de mare îndrumător de suflete l-a determinat pe patriarhul Justinian să-i dea ascultarea refacerii aşezământului de la Slatina în anul în 1949, împreună cu 30 de monahi. Ca stareţ al mănăstirii Slatina, a înfiinţat o obşte de peste 80 de călugări. Din cauza Securităţii se retrage între anii 1952-1954 în Munţii Stânişoara, împreună cu părintele Arsenie Papacioc. La cererea patriarhului Iustinian, va reveni din pustie la Mănăstirea Slatina. În primăvara anului 1959 se retrage pentru a treia oară în pustie, unde se nevoieşte mai bine de cinci ani. În 1964 revine în Mănăstirea Sihăstria, şi va dedica întreaga viaţă misiunii duhovniceşti.
Părintele Cleopa (cel cu baston) în mijlocul obştei de la Slatina.
Autorităţile comuniste au încercat să-l aresteze, să-l ancheteze şi să-l determine să abdice de la datoria sa de rugător al lui Hristos, dar de fiecare dată a fost salvat de patriarhul Justinian.
Printr-o rigoare monahală atent urmărită, părintele Cleopa a format oameni, a refăcut aşezăminte monahale, a dat o revigorare monahismului românesc într-o perioadă în care puterea politică nu accepta credinţa în Dumnezeu.
După mai multe încercări blocate de fiecare dată de autorităţile statului, iată că în septembrie-octombrie 1977, părintele Cleopa de la Sihăstria primea răspuns la rugăciunile sale. Mergea în pelerinaj în “Grădina Maicii Domnului” a Ortodoxiei împreună cu protosinghelul Victorin Oanele şi ierodiaconii Vartolomeu Florea şi Ioanichie Bălan.
Părintele Cleopa în Sfântul Munte
Situaţia în Athos era destul de complicată pentru călugării români. Pelerinajul părintelui Cleopa a pus început bun comunităţilor româneşti de la Prodromu, Lacu şi la chiliile româneşti, a tuns în monahism pe fraţii trimişi mai înainte şi care vieţuiau deznădăjduiţi în lipsa sprijinului din ţară. Vizita a durat mai mult de o lună. S-au oprit la marile mănăstiri, au mers pe jos, pe cărări ascunse printre arbuşti pitici, ţepoşi, neprietenoşi. Uneori călătoreau o zi întreagă ca să ajungă la altă mănăstire ori la o chilie cu sihaştri români. A predicat călugărilor români şi greci îndeosebi, a slujit alături de aceştia şi a sudat convieţuirea cu fraţii monahi din celelalte Biserici ortodoxe. Practic, părintele Cleopa a fost cel care a reînviat monahismul românesc în Muntele Athos a reînviat monahismul românesc în Muntele Athos.
Orice persoană ajunsă la părintele Cleopa primea un cuvânt de mângâiere. De la el nu pleca nimeni trist. Şi asta pentru că în el a vorbit, a trăit şi trăieşte duhul lui Hristos. Când ajungeai la el şi cereai un cuvânt de învăţătură, spunea: “De ce aţi venit la un hârb legat cu sârmă?”. Făcea aceasta mărturisire, pentru că ştia că orice răspuns vine de la Hristos. Şi din această neîncetată petrecere cu Hristos, strigă neîncetat: “Mânca-v-ar Raiul!”.
“Manca-v-ar Raiul sa va manance! “
Dobândise rugăciunea inimii, dar nu se îndepărta de ascultările primite, sfătuia luminat de Duhul Sfânt şi plângea la Liturghie, mai ales în timpul epiclezei. Adesea se ascundea să nu-l vadă cei din jur. Părintele Cleopa a fost văzut de ucenici lăcrimând pe când se ruga în chilia sa, la bătrâneţe. Era smerit şi răbdător, iubitor de linişte şi bun predicator, milostiv şi văzător cu duhul.
Nici bolile trupeşti nu l-au ocolit. După vârsta de 70 de ani, bătrânul se simţea tot mai obosit şi suferind. Anii petrecuţi în munţi, precum şi încercările prin care a trecut în perioada comunismului ateu l-au marcat enorm. A fost operat de hernie în două rânduri, la Iaşi, apoi de piatră la rinichi şi a suferit şi o operaţie din cauza unei infecţii dentare. Bolile continuau să apară, dar el refuza să fie internat, motivând că „mă aşteaptă fraţii mei şi mă pregătesc să merg la ei!“.
În perioada septembrie-noiembrie 1998 era evident pentru cei din jur că părintele se simţea chemat în Rai. Vorbea tot mai puţin, cu voce stinsă şi mereu repeta aceleaşi cuvinte: „De acum mă duc la fraţii mei!“, „Lăsaţi-mă să plec la fraţii mei!“… „Mă duc la Hristos! Rugaţi-vă pentru mine, păcătosul!“
Duminică, 29 noiembrie, părintele Cleopa dădea sfaturi şi binecuvânta pe cei ce veneau la el. De la ora 16.00 nu a mai răspuns la nici o întrebare şi a stat nemişcat pe scaunul său de spovedanie, că într-o răpire, mai mult de 11 ore. S-a deşteptat luni dimineaţă la ora 3.30. Miercuri dimineaţa, la ora 2.20, ucenicul său a anunţat că părintele Cleopa a trecut la cele veşnice. Trupul neînsufleţit al părintelui Cleopa a fost coborât din chilie în sunetul clopotelor şi aşezat în biserică veche a mănăstirii. Aici a fost privegheat permanent de monahi, preoţi şi numeroşi credincioşi. Slujba înmormântării sale a fost săvârşită pe 5 decembrie. Părintele Cleopa a fost aşezat în mijlocul cimitirului, alături de iubitul său duhovnic, ieroschimonahul Paisie Olaru. 
Sfântul Timotei, după numele său de botez Triandáfillos, se trăgea după neam din satul Parástra, din Thracia. Fiind căsătorit, a avut două fete. Într-o zi însă, soția, prin lucrarea diavolului, l-a părăsit și s-a căsătorit cu un turc. După o vreme, dându-și seama de greșeala ei, a încercat zadarnic să plece de la acel necredincios. Soțul ei, Triandáfillos, pentru a o scăpa din mâinile turcului, s-a gândit să treacă de formă la credința musulmană, iar apoi să devină amândoi monahi.
Într-adevăr, mergând la judecător, a promis că, după ce îi va înapoia femeia, va deveni musulman. Cu multă bucurie, judecătorul i-a aprobat cererea, iar după ce l-au tăiat împrejur, i-au dat înapoi soția.
După câteva luni însă, cei doi au plecat pe ascuns în Kydonies, la o mănăstire de maici, soția rămânând acolo, iar el și-a continuat drumul spre Sfântul Munte.
Ajungând în Munte, la început a lucrat ca grădinar la Marea Lavră, unde a fost apoi tuns monah cu numele Timotei. Auzind de martiriul Noului Mucenic Agathanghélos de la Esfigménu, care fusese martirizat chiar în acel an, s-a născut și înlăuntrul său dorința de martiriu.
Venind la Mănăstirea Esfigménu, a primit schima mare. Dorința sa pentru martiriu a început să crească. L-a rugat pe egumenul Eftimie să-i dea binecuvântare pentru a mărturisi credința. Egumenul, vrând să-l pună la încercare, l-a îndemnat să aibă răbdare. Văzându-i dorința nestăvilită și starea duhovnicească de pocăință, în cele din urmă i-a dat binecuvântarea, împreună cu câteva scrisori de recomandare către Părintele Gherman care trăia pe țărmul Propontídei, rugându-l să-l însoțească pe Timotei și să-l întărească spre mucenicie.
Ajungând la Părintele Gherman, acesta i-a dat să poarte haine lumești și au mers amândoi în Kisánio. Acolo Timotei s-a înfățișat în fața judecătorului, spunându-i: „Creștin am fost și creștin vreau să mor”.
Judecătorul s-a înfuriat și, legându-l, l-a închis în temniță și a hotărât să-l omoare. A doua zi, însă, l-a trimis legat la Pașa din Adrianopolis, care l-a aruncat în temniță, punându-i picioarele în lemn.
La sfârșitul lunii octombrie, judecătorul din Adrianopolis a poruncit să fie adus înaintea lui, încercând să-l determine să nu se lepede de islam. Vâzându-i credința de neclintit, a poruncit să i se taie capul.
Călăii, după ce l-au prins și l-au legat, l-au dus la locul martiriului. Îngenunchind mucenicul, i s-a tăit capul, iar sfintele sale moaște au fost aruncate în râu.
La Mănăstirea Esfigménou se află o parte din hainele însângerate ale Noului Mucenic Timotei.
http://www.pemptousia.ro/
Plecând de la Chilia Bunei Vestiri, cei trei au căutat un loc cât mai retras şi cât mai propice nevoinţei tăcerii întru cunoştinţă. Astfel, au ales Schitul Sfântului Vasile. Acesta era format din numai 8 colibe, locuite de călugări isihaşti, care, spre deosebire de cei de la Buna Vestire, vieţuiau de parcă nu ar fi fost acolo, trăind la o oarecare depărtare unii de alţii. Pentru că nu au găsit chilii libere, au fost nevoiţi să îşi zidească singuri chilii, cu foarte multă greutate (datorită în primul rând lipsei apei). Mica lor biserică au închinat-o Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Au plecat de la Katounakia luând cu sine doar strictul necesar, câteva haine şi puţinele cărţi ce le aveau.
Bisericuța Înaintemergătorului Ioan de la Schitul Sfântului Vasilie, construită de Cuviosul Iosif Isihastul
Bătrânul Efrem a găsit aici odihnă, eliberat fiind de povara rucodeliei, însă, la scurt timp, din cauza vârstei, dar mai ales a condiţiilor precare de trai şi a vieţuirii aspre, a trecut la cele veşnice (+1929), împlinindu-se astfel proorocia făcută de Stareţul Daniil Katunakiotul. Şi tot lui dându-i ascultare, după moartea Stareţului Efrem, tânărul monah Iosif devine stareţ la vârsta de 32 de ani (neîmpliniţi), continuând astfel tradiţia athonită care spune că trebuie să îngropi stareţ, ca să ajungi stareţ, moştenind, pentru ascultarea şi smerenia arătată faţă de cei doi bătrâni monahi, harismele şi binecuvântarea acestora (mai ales pe cel al povăţuirii).
Chiliile Bisericuței Cinstitului Înaintemergător
Odată cu mutarea la Sfântul Vasile îl vor cunoaşte pe ieroschimonahul Daniil (+1929)[1] de la Chilia Sfântului Petru Atonitul (aproape de locul numit Ape Reci), aflată pe moşia Marii Lavre. Acesta a fost cel care le-a influenţat decisiv modul de vieţuire duhovnicească.
Ieroschimonahul Daniil era considerat de cei doi drept mai minunat decât toţi şi următor al Marelui Arsenie. Stareţul Iosif îl descria astfel: Iubitor de tăcere, izolat de toţi ceilalţi, slujitor permanent. Şaizeci de ani nu s-a gândit că poate lăsa măcar o zi Sfânta Slujbă. În timpul Postului Mare săvârşea în fiecare zi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. A trăit până în ultima zi în trezvie, săvârşindu-se fără să fi fost vreodată bolnav. Sfânta Liturghie săvârşită de el ţinea trei ore şi jumătate, uneori chiar patru ore, deoarece întârzia, afundat în priveghere, să spună ecfonisurile. Lacrimile sale erau atât de multe, încât uda pământul acolo unde stătea. De aceea nu voia ca vreun străin să fie de faţă când slujea Sfânta Liturghie, pentru a nu-i vedea lucrarea. Pe mine m-a primit după multe rugăminţi. De fiecare dată când mergeam, trebuia să merg pe jos în miez de noapte cam trei ore pentru a ajunge la ora începerii acelei cu adevărat înfricoşătoare şi dumnezeiești lucrări. Îmi spunea un cuvânt, două de învăţătură, ieşind din Sfântul Altar, apoi dispărea imediat şi nu se mai arăta toată ziua. Întreaga lui viaţă a avut rugăciunea minţii şi priveghere de toată noaptea. De la el am luat şi eu această rânduială şi am avut mare folos. Mânca numai câteva fărâmituri de pâine pe zi, de aceea era la Sfânta Liturghie ca un fulg. Şi până nu uda cu lacrimi locul unde slujea, nu încheia.
Din cauza izolării şi a programului său strict, mulţi îl considerau înşelat, dar a acceptat dorinţa celor doi de a fi primiţi la Sfânta Liturghie şi de a primi sfaturi legate de viaţa isihastă. Aceste sfaturi erau întotdeauna rare, scurte şi la obiect, fiindcă, aşa cum le reamintea adesea: Sfânta Singlitichia mărturisea că opaiţul luminează, dar are buzele arse.
Nu s-au folosit doar de prezenţa şi învăţăturile pline de har ale acestui binecuvântat nevoitor, ci au luat rânduiala de viaţă personală a acestuia (a privegherii de toată noaptea şi cea legată de hrana zilnică), pe care au transmis-o, la rândul lor, ucenicilor lor, şi, prin aceştia, la multe obşti monahale, atât din Sfântul Munte, cât şi în Grecia şi mai târziu în America.
Trebuie menţionat faptul că deşi tânărul pustnic trăia în ascultare de duhovnic (ieromonahul Daniil, n.n.), se ruga, plângea şi se nevoia, cu toate acestea războiul nu contenea. Intrase în etapa caracterizată drept cuptorul dumnezeieştii părăsiri (adică părăsirea de către harul Duhului Sfânt a nevoitorului pentru o anumită perioadă de timp, cu scop pedagogic). Este perioada cea mai greu de suportat, lucru dovedit şi de cuvintele Cuviosului Iosif: dacă este să aflaţi Harul şi apoi să-l pierdeţi, atunci mai bine să vă rugaţi nu pentru dobândirea Harului, ci a experienţei, fiindcă omul, de unul singur, nu poate să sufere părăsirea de către acesta.
Lupta aceasta a fost cu adevărat înfricoşătoare. Nu doar că era un război aproape continuu, dar acesta lua de multe ori aspectul unei lupte faţă către faţă, corp la corp: „În fiecare noapte cete întregi de demoni, cu ciomege, cu securi şi cu orice altceva ar fi putut provoca vătămare, m-au supus la torturi groaznice, opt ani la rând. Unul mă apucă de barba mea micuţă pe atunci, altul de păr, altul de picioare, de mâini – toate relele şi chinurile posibile. Toţi strigau ca ieşiţi din minţi: «Strângeţi-l de gât, omorâţi-l!».
Sfântul Antonie cel Mare bătut de demoni, Stefano di Giovanni (Sassetta), 1430-1432
Şi continuă, într-un alt loc, spunând că aceştia veneau cu săbii, topoare, securi, lopeţi. «Pe el cu toţii!», strigau. Ce păţeam… «Ajută-mă, Maica Domnului!», strigam. Prindeam pe unul dintre ei şi îi loveam cât puteam pe ceilalţi. Îmi rupeam mâinile de pereţi. Cuviosul reuşea să-i alunge cu desăvârşire numai cu numele lui Hristos şi al Maicii Domnului.
Sfântul Antonie cel Mare ciomăgit de draci, detaliu de icoană bizantină
Un lucru deosebit de important de subliniat este faptul că doar trecut prin focul ispitelor, Cuviosul Iosif cunoştea Harul lui Dumnezeu în chip simţit. De aceea, le spunea mai târziu ucenicilor săi: mai întâi beam întristarea cu butoiul şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa.
Pentru a curma suferinţa provocată de diavoli prin lupta gândurilor şi a patimilor (în special cea a desfrânării, deşi nu cunoscuse niciodată pofta trupească), născocea tot felul de nevoinţe, pentru a reuşi să-şi strunească mintea şi a potoli pornirile trupeşti: nu dormeam culcat, ci în picioare, rezemat într-un colţ sau şezând pe scăunel. Mă băteam pe mine însumi de două-trei ori pe zi, oftând şi plângând, încât după astfel de chinuri, de lovituri pe care mi le administram în fiecare zi, mie însumi din cauza războiului trupului, de post aspru, priveghere şi alte nevoinţe, devenisem ca un cadavru. Acest fapt, oricât de înfricoşător ar suna, nu este un caz unic în scrierile ascetice. Patericele şi Scara Sfântului Ioan Sinaitul sunt pline de astfel de nevoinţe ascetice, prin care trupul, care este biserica Sfântului Duh, nu este pedepsit, ci este supus minţii stăpânitoare. Ascetismul ortodox nu este ucigător de trup, ci de patimi.
Trebuie subliniat faptul că, pe tot parcursul acestei perioade de mari lupte duhovniceşti, tânărul Iosif avea darul/harul rugăciunii neîncetate în inimă. Deci dobândirea rugăciunii nu presupune nepătimirea nevoitorului, ci constituie doar o armă în lupta cu „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 12, 31). Însăşi păstrarea rugăciunii curate şi neîncetate, precum şi sporirea în ea, presupune un efort deosebit: în timpul rugăciunii nu îngăduiam în nici un fel minţii să iasă din inimă. Curgea sudoarea de pe trupul meu ca din izvor.
Notă:
[1] Ucenicii Stareţului Iosif regretau lipsa detaliilor legate de acest minunat nevoitor, cu un rol atât de important (chiar decisiv) în modul de vieţuire al Cuviosului, cu toate că l-a cunoscut doar pentru o scurtă perioadă de timp, mai exact un an de zile (1928-1929).
Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura
http://www.pemptousia.ro/
Aș dori să vă amintesc de acel frumos stih din icoasele Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, care spune: ”Bucură-te, înălțime, întru care cu anevoie se suie gândurile omenești. Bucură-te, adâncime, care nu te poți lesne vedea nici cu ochii omenești”. Dacă vă amintiți de subiectul lecturii noastre de la masa de prânz – era despre smerenie. Exact subiectul de care ne ocupăm acum. Pentru că, deși smerenia este o îndatorire obștească a fiecărui creștin, mai ales pentru monah ea este țintă și scop. De aceea, și schima monahală, felul cum se îmbracă monahul, felul în care locuiește, în care se hrănește, în care se poartă și, îndeobște, prin întreaga lui atitudine urmărește să dobândească cugetul smerit.
Așa cum am tâlcuit altădată, în amănunt, cugetul smerit nu este ceva întâmplător, nu se dobândește după cum, de pildă, dobândești o virtute oarecare, pentru a opri și birui răutatea contrară. Nu putem expune deplin subiectul smerenie, după cum nici chiar Părinții corifei nu au putut să o facă. Însă, cu slabele noastre puteri vom scoate la iveală câteva fărâmituri de smerenie, ca aceste puține lucruri să ne fie de ajutor în atingerea menirii noastre. Monahul care va pierde sensul smereniei, mă îndoiesc că va reuși să își atingă menirea.
Acum, acele câteva neînsemnate cuvinte pe care le vom pomeni vor avea ca punct de plecare Persoana Stăpânului nostru Hristos, Cel Care ”a plecat cu pogorârea cerurile, S-a deșertat pe Sine și a purtat firea noastră”, fiind ”Cuvântul lui Dumnezeu”, Căruia I S-a ”dat toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28:18). Cu toate acestea însă, I-a plăcut să Se numească pe Sine ”smerit cu inima”, unde ”smerit cu inima”, în măreția Sa vrednică de un Dumnezeu, nu este un epitet ornant, ci o realitate ontologică, ceva care în chip limpede arată deopotrivă ce înseamnă Dumnezeu și omul. Așadar, smerenia este, într-un anume fel, temeiul realității. Pentru că doar în smerenie există adevărata personalitate, statornicia, certitudinea, permanența, adevărul. Acolo unde nu există smerenie, există frica și incertitudinea. Ceea ce definește mai cu seamă pe diavol este lipsa smereniei și, din această pricină, este în continuu tulburat, instabil și nesigur, în continuu se îndoiește. Nimic nu stăpânește și de nimic nu poate să se îngrijească, totdeauna se teme.
Este cu neputință să descriem smerenia, pentru că ea a deveni podoabă a dumnezeirii. Acela Care este centrul dragostei noastre, Iisus al nostru, a purtat-o, și prin ea Și-a manifestat caracterul. Spunând: ”învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” ne-a trasat și ne-a făcut cunoscut chipul Lui în chip exterior, ca să putem și noi, în limitele noastre create și smerite să îl vădim și să îl urmăm.
Acum, așadar, ce avem de făcut? De vreme ce centrul dragostei și al strădaniei noastre, centrul întregului nostru interes este El, Cel ”smerit cu inima”, așadar, nu mai este datoria noastră subiectul smereniei? În dobândirea smereniei nu ne silim ca în dobândirea celorlalte virtuți pe care le exercităm în funcție de asuprirea răutății corespunzătoare, ci ne îndreptăm către ea, punând-o ca țel principal și scop al vieții noastre. Căci prin ea vom dobândi și noi o personalitate care să fie întocmai cu modelul nostru, care este și centrul dragostei noastre – cu Hristos.
Dacă, așadar, Iisus al nostru are acest caracter, iar noi ne vom lipsi de acest caracter, atunci vom fi judecați prin acel cumplit și amenințător cuvânt al lui Pavel, ”atunci sunteți fii nelegiuiți, și nu fii adevărați” (Evrei 12:8). Cel care, așadar, dorește să dobândească trăsăturile Părintelui său, ca să aibă intrare liberă în Împărăție și să devină împreună-moștenitor cu Acela, pe care Îl numește Dumnezeu și Părinte, trebuie să aibă înscris întru sine întocmai chipul acestui Prototip – și când îl vor cerceta îngerii în ceasul morții și în ceasul judecății și al învierii celei de obște, atunci, purtând acest chip, va fi încredințat că va avea intrare liberă, pentru că a fost pecetluit cu acest chip și s-a dovedit fiu adevărat al Tatălui său. Vedeți, așadar, că smerenia este o îndatorire și nu ține de libera noastră opțiune, de a o săvârși sau nu? Dar, nu aceasta ne-au învățat pe noi atât de în amănunt și Părinții noștri? De altfel, în ce lucru anume nu se cuvine să fie smerit monahul? Toate însușirile sale dau mărturie în acest sens. Surghiunul lui în pustietăți, retragerea din lume, negrul veșmintelor sale, simplitatea vieții și, în general, purtarea lui, toate îl ajută să gândească în chip smerit. Mai mult încă, este și pilda Părinților noștri, pe care o urmăm cu săracele noastre puteri. Tocmai la acest aspect se referă și imnograful lăudând pe Stăpâna noastră, că este ”înălțime, întru care cu anevoie se suie gândurile omenești”. Este cu neputință ca gândurile omenești să se apropie de înălțimea acestei sfințenii, la care a ajuns din pricina adâncimii smereniei ei. Când Arhanghelul i-a spus că va fi Maica prin excelență, atunci ea, independent de auzirea acestui cuvânt de laudă, s-a numit pe sine ”roaba Domnului”. Unde altundeva ar fi putut să se sălășluiască Dumnezeu Cuvântul, dacă nu găsea un asemenea vas, care să I se asemene în chip desăvârșit? Și să-I fie ea fiică smerită. Încă înainte să dobândească deplinătatea cunoștinței lui Dumnezeu Cuvântul, pentru că nu Se sălășluise încă întru ea, avea strălucirile harului și ale sfințeniei, de aceea spune, ”iată roaba Domnului”, și și-a arătat smerenia față de Cuvântul lui Dumnezeu, Care în acel ceas S-a sălășluit în ea. Și prin al doilea cuvânt,”fie mie după cuvântul tău”, a vădit caracterul absolut al supunerii ei. Și astfel a tămăduit rana atot-omenească, ștergând blestemul Evei și al neamului femeiesc prin desăvârșita ascultare și supunere.
Noi, aghioriții mai cu seamă, simțim atât de palpabil dragostea și mângâierea aparte, de Maică ce pururea este cu noi. Nu există aghiorit care să nu fi înțeles dragostea specială și pronia care acoperă aceste locuri. Ca Maică a noastră duhovnicească ne dă ca pildă și model de urmat însăși viața ei preasfântă. Care viață? Viața în cuget smerit și ascultare, adică acele elemente prin care se desăvârșește monahul. Pe acestea, așadar, să le lucrați în voi ca pol principal de orientare duhovnicească. Rămânând, așadar, smeriți întru voi și ascultători de voia dumnezeiască, deja ați ajuns la destinație și v-ați atins scopul, prin harul lui Hristos. Amin.
Sursa: Gheronda Iosif, ”Vestiri athonite”, Cuvinte vatopedine de suflet folositoare, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1999.
http://www.pemptousia.ro/
Vi s-a întâmplat, cumva, mergând pe stradă, să auziţi pe cineva că blasfemiază şi v-aţi întristat? Simţiţi ceva apăsător în suflet atunci când vedeţi pe cineva că înjură de cele sfinte?
Vă ia lumea în râs fiindcă vorbiţi tot timpul de Dumnezeu sau pentru că vă purtaţi cu amabilitate cu cei din jurul vostru? Dacă v-aţi aflat vreodată într-o astfel de situaţie – fie aţi luat voi în râs pe cineva, fie aţi fost voi înşivă batjocoriţi de ceilalţi – trebuie să ştiţi că nimeni nu este desăvârşit. Într-adevăr, Domnul Cel Mult Milostiv, a ridicat toată omenirea de sub tirania păcatului. ,,Cel care aruncă piatra în sus, peste capul său o aruncă, şi lovitura vicleanului dă naştere la răni”(Înţelepciunea lui Isus Sirah 27,26). Aşadar, această învăţătură ne spune că cel care aruncă o piatră în sus va suporta consecinţele acţiunii sale, fiindcă piatra îşi va urma traiectoria firească, şi va cădea în capul celui care a aruncat-o. (Mănăstirea Paraklítou).
Într-adevăr, atunci când cineva ia numele Domnului în deşert, se face rob păcatului, fiindcă se bazează pe forţele sale proprii, şi, înşelat fiind, caută să rezolve de unul singur toate problemele pe care le are de rezolvat. Sfinţii Părinţi compară pe cel care blasfemiază cu un animal de povară încărcat, care nu se poate despovăra de mânia care l-a cuprins. Însă, ,,nimic nu este mai lipsit de bărbăţie, decât a face pe viteazul împotriva Lui Dumnezeu”(Gânduri de Paşti).
Cu toate acestea, purtarea noastră , nu ne lipseşte de a alege în mod liber dacă vrem să trăim în adevăr sau în minciună. Doar Hristos întruchipează Adevărul, iar scopul omului în viaţă trebuie să fie dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Minciuna este reprezentată de indiferenţa noastră absolută la nevoile aproapelui, atunci când, prin dragostea noastră fariseică, nu reuşim să îl ajutăm să-şi găsească drumul său, astfel încât să fie izbăvit de boala duhovnicească, care este păcatul . Soluţia ieşirii din această situaţie este pocăinţa şi întoarcerea către Dumnezeu.
De altfel, atunci când, cu zdrobire de inimă şi cu pocăinţă te apropii de Mântuitorul, cu multă speranţă Îl implori pe Acela care a mântuit sufletul omenesc. De aceea, şi Domnul cel Mult Milostiv, va răspunde îndată rugăminţii tale.
Dumnezeu priveşte cu dragoste către toate făpturile sale. Şi, este foarte important, ca şi omul să răspundă cu dragoste, cu cinste şi mărinimie nevoilor aproapelui său, de vreme ce ,,sufletul nobil este chezaşul unei prietenii trainice”(proverb). Pentru a urma calea care te conduce la Hristos, trebuie să ai suflet nobil şi bunătate (sufletească). ,,Adevărata nobleţe sufletească este precum aurul care niciodată nu rugineşte”, spunea scriitorul Victor Hugo. Iar o vorbă din popor spune: ,,Doar cu multă pricepere şi răbdare poţi scoate fiara din culcuşul ei”.
Nu cumva şi omul este tot o fiară, atâta timp cât nu înţelege că liniştea sufletească izvorăşte de la Hristos Însuşi?
Cum poate reuşi omul să se nege pe sine şi să se pună sub ascultarea Aceluia care ne-a vindecat de toate rănile noastre cele sufleteşti? Sufletul, atunci când se primejduieşte de a fi cucerit de păcat, se îmbolnăveşte şi suferă. În acest sens, un bun exemplu, care arată cum poate fi vindecat sufletul bolnav, este vindecarea paraliticului din Capernaum (Marcu 2, 1-12). Acolo se dovedeşte că bolile sufleteşti sunt urmările păcatelor noastre. Comentând acest episod, Sfântul Grigorie Palama spune că boala paraliticului arată că sufletul este bolnav, iar cei patru oameni care l-au coborât prin acoperişul casei sunt virtuţile omului care se pocăieşte: pocăinţa, mărturisirea păcatelor, dorinţa de a te îndepărta de păcat, şi rugăciunea fierbinte. Acoperişul prin care este coborât paraliticul reprezintă raţiunea care, cuprinsă de egoism, nu îi permite omului să se pocăiască. De aceea, după ce paraliticul (sufletul) este vindecat, îşi ia singur patul (trupul său) pe care zăcuse atâţia ani. Dacă păcatul este o rană în sufletul nostru, pocăinţa este medicamentul lui. Astfel, atunci când omul Îl descoperă pe Hristos, se pocăieşte pentru păcatele lui şi este renăscut duhovniceşte.
Poate că această adâncă cugetare ascunde înlăuntrul ei soluţia cu care omul poate înfrunta deznădejdea, singurătatea şi nesiguranţa:,,Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când vei muri”: dacă te vei elibera de felul tău egoist de a fi, înainte de moartea biologică, nu vei fi osândit cu moartea veşnică, care reprezintă îndepărtarea de Dumnezeu, atunci când îţi vei da sufletul în mâinile Domnului. Mai apoi, credinţa, nădejdea şi dragostea, constituie suportul duhovnicesc al vieţii creştine, de vreme ce, zi de zi trebuie să ne întrarmăm cu răbdare, smerenie dar şi cu multă rugăciune.
Singura noastră nădejde de mântuire este colimvitra duhovnicească a Bisericii, în care ne reînnoim duhovniceşte la fiecare Dumnezeiască Liturghie. Mijlocitoarea noastră este Maica Domnului:,,Cu adevărat, izvor şi apă vie eşti, o, Stăpână! Tu curăţeşti toată întinăciunea sufletelor şi a trupurilor, căci tu singură, prin atingerea ta ni-L dăruieşti pe Hristos, care este Apa dătătoare de Viaţă”.
Descoperirea Lui Hristos înseamnă să faci din sufletul tău locaş Lui Dumnezeu, ducându-ţi crucea pe Golgota nevoinţei tale. Iar atunci când vei ţine înlăuntrul tău lumina Învierii ca o flacără aprinsă, nu mai ai nici un pic de teamă, de vreme ce te afli deja în Ierusalimul cel ceresc, eliberat şi bucuros. Ce înseamnă ,,libertatea” pentru om? ,,Liber cu adevărat este acela care ascultă şi se supune poruncilor Lui Dumnezeu. Mereu să spunem ,,nu” păcatului, şi ,,da” oricărui lucru pe care Îl cere Hristos de la noi. (Kiriakodrómio, vol. V, Editura Sotir)
Ce înseamnă pentru un om să fie fericit? ,,Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalm 136,9). Fericit este cel care va zdrobi păcatele sale de piatră – care este Hristos – încă de când acestea sunt mici.
Fie ca Iubitorul de oameni să dăruiască putere fiecăruia dintre noi, astfel încât, nu doar să-L slăvim pe Creatorul nostru – văzând lucrurile minunate pe care acesta le-a făcut – dar, cu ajutorul rugăciunii, să-L descoperim pe Hristos:,,Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-ne nouă lacrimi de pocăinţă adâncă”. Tu ne eşti singura nădejde de mântuire. În atâta minciună, Tu eşti adevărul. Tu eşti Bucuria, în atâta tristeţe. Tu eşti scăparea noastră de mulţimea păcatelor. Tu eşti Pacea, într-o lume atât de zbuciumată. Slavă îndelung răbdării şi bunăvoinţei Tale, Doamne. Amin.
Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc. Atât timp cât simțurile nu se hristifică, nu este o exagerare să le numim monstruoase. În firea stricată a simțurilor în care lucrează legea absurdului, nu putem vedea decât prezența iadului, pentru că acolo unde lipsește rațiunea simțului hristificat ies la iveală doar umbre și fantasme monstruoase.
Mai bine era condamnatului să nu simtă stricăciunea și moartea, decât să guste, oriunde ar întoarce ochii, amărăciunea ruinării sale. Simțire! Există ceva mai chinuitor decât această povară? Simțirea ne pune în legătură nu numai cu lumea înconjurătoare, ci și cu imensitatea imaginației. Prin imaginație ne plăsmuim visele. Însă, pentru că s-a sălbăticit sub puterea morții și a stricăciunii, imaginația a devenit mai degrabă tiranică decât mângâietoare. Prin simțire, atingem iadul, durerea, amărăciunea, deznădejdea, și toate câte țin de puterea stricăciunii și a morții sunt aduse, având drept canal de comunicare simțirea, în sufletul omului și îi otrăvesc încontinuu viața. Dar gândirea? Altă taină și aceasta, mai vrednică de plâns decât cea dinainte! Omul gândește, chiar și atunci când nu vrea să gândească. Gândește ca să gândească! Nu vrea să se gândească, dar nu poate altfel. Și simțirea, și gândirea, și conștiința și chiar și acest suflet, fără de Dumnezeu, devin alcătuiri monstruoase.
Simțurile noastre devenite bezmetice și iraționale din pricina păcatului, preschimbă lumea în care trăim și o fac asemenea ogrăzii mitice a Circei, în care toți oamenii care intrau se preschimbau în fiare sălbatice lepădând ipostasul omenesc. Asta se întâmpla până când Dumnezeu Cuvântul, ca un alt Ulise, S-a întrupat și ne-a făcut ai Lui, ne-a hristificat și a schimbat toate însușirile noastre, făcându-le ale Sale, făcându-le hristice. Fără de Dumnezeu, simțirea și gândirea se află într-o demență irațională, iar unicul doctor și leac a devenit El Însuși prin întruparea Sa, ca iadul să nu ajungă să urce pe pământ. Vechiul continent al Europei, după ce L-a lepădat de la sine pe Dumnezeu Cuvântul prin fel și fel de umanisme, s-a cufundat în lipsa de omenie, în nebunie sau, mai bine zis, într-o antropofagie ”civilizată” a războaielor distructive. Noi, în țara noastră, nu avem experiența acestei realități.
Sufletul nostru, și el! Taina tainelor! Taina cea mai de neînțeles și mai de neconceput de sub cer. Nimeni, niciodată, nu a putut să se apropie și să înțeleagă firea, ființa și însușirea sufletului. Tot ce se petrece, din cauza sufletului se petrece și de el este determinat, însă sufletul de nimeni nu a putut fi înțeles vreodată. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat a revelat și a dat mărturie despre natura sufletului și despre cine este el, pentru că Dumnezeu este Creatorul sufletului, după El tânjește sufletul, El este lumea și așteptarea lui. Numai El a putut să îl reveleze și să îl definească în chip vrednic de Dumnezeu, spunând că lumea toată nu valorează cât un singur suflet (vezi Matei 16:26).
Dumnezeu Cuvântul Care S-a făcut om, după ce a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc omul întreg, trup și suflet, a împărtășit deopotrivă acestor două stihii, trupului și sufletului, însușirile Sale dumnezeiești și de aceea a pătruns în toată profunzimea ființei umane dorul după Dumnezeu și după Hristos. Dumnezeu Cuvântul a devenit prototipul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul și însuși raiul lui. Doar prin Hristos firea omenească și-a regăsit sinele, de aceea, cu îndreptățire, Domnul nostru a mărturisit că ”cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16:25). Numai când sufletul are ca punct de plecare și destinație pe Dumnezeu Cuvântul, el se întregește și își atinge scopul; orice altă mișcare și lucrare a lui devine și rămâne absurdă și fără sens; cât timp este în afara lui Dumnezeu, sufletul este în fapt în afara lui însuși. În afara lui Dumnezeu, sufletul se află în nebunie, în rătăcirea fără sens a patimilor și păcătoșeniei, într-o suferință și o cruzime fără sens. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul grăiește: ”Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10:39).
Și acest trup de lut al omului fără de Cuvântul nu ar fi altceva decât un vas fără însemnătate și fragil, aparținând regatului animalelor și supus nenorocirilor care sunt urmări ale legilor stricăciunii, suferinței și morții. Prin asumarea firii omenești, Preabunul arhitect, Dumnezeu Cuvântul, a îndumnezeit trupul și l-a făcut rațional, ca să fie și să rămână trupul lui Hristos, ”Trupul însă… [este] pentru Domnul” (I Corinteni 6:13). Prin întruparea Sa, Dumnezeu Cuvântul a luat trup, iar prin înviere și înălțare anunță și propria noastră înviere din ziua celei de-a Doua Veniri. Când se închină lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit dobândește această slavă, pentru că Dumnezeu Cuvântul Care le-a creat și pe toate le ține, în acest chip a voit să ridice chipul căzut. Prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul s-a dăruit deplina revelație și sensul tainei omului și însuși sensul cerului și al pământului. Întreaga noastră ființă a dobândit rațiune, s-a hristificat, a căpătat sens prin dumnezeiasca Venire, cât timp înainte de Întrupare întreaga cugetare omenească nu era altceva decât un strigăt de tânguire, o angoasă fără de margini, o jale neîncetată și un plâns fără oprire. Orice lucru este doar omenesc, dacă nu se îndreaptă către Mântuitorul Dumnezeu-Om ca să primească rațiune și să devină dumnezeiesc-omenesc. Va rămâne absurd, fără sens și, în cele din urmă, inuman. Acesta este scopul primordial și ultim al întrupării Domnului nostru, de a conferi rațiune și sens omului și întregii lui existențe. Dacă nu devenim ființe cuvântătoare, raționale, și dacă nu ne îndumnezeim în Dumnezeu Cuvântul, ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu este altceva decât un monstru înspăimântător, o fantasmă și o umbră venind din haos.
Sursa: Gheronda Iosίf Vatopedinul, De la moarte la viață, Seria Cuvinte de suflet-folositoare vatopedine 3, pp. 35-39.
